Mydas, unul dintre magicienii de la “Românii au talent”, povesteşte etapele prin care a trecut pentru a ajunge în punctul în care se află astăzi. Sunt momente în care simţi că eşti menit să urmezi o anumită cale, iar el a perceput acest sentiment de când era copil.
“Încă de la 8 ani m-am îndrăgostit de magie, fiind un copil liniştit. Citeam revista Mickey Mouse şi în fiecare lună aşteptam cu sufletul la gură apariţia ei, pentru că în paginile ei se găseau uneori trucuri de magie care erau explicate. Repetăm ore întregi şi aşa am învăţat primele mele numere de magie. După un an, am realizat primul meu spectacol de magie pentru vecinii de la bloc. Aplauzele lor m-au cucerit şi motivat să fac din această „joacă” un mod de viaţă. Prin clasa a treia, la mine la şcoală, urmă să aibă loc un spectacol de magie la care am ţinut neapărat să fiu prezent, pentru că eram foarte curios ce urma să se întâmple. Am aşteptat cu sufletul la gură ziua aceea şi a meritat, pentru că am văzut pentru prima oară un profesionist în ceea ce eu eram amator. Pentru mine a fost o zi inspiraţională. Timp de o oră, cât a durat spectacolul, am fost atent la fiecare mişcare şi subtilitate, încercând să prind cât mai multe secrete. A făcut un truc care avea să-mi rămână în minte, cel pe care mulţi ani mai târziu şi eu aveam să îl prezint la emisiunea “Românii au Talent”. Din acea zi, am ştiut că voi face magie pentru restul vieţii.”
Captivat de matematică şi informatică
”După aproximativ 2 ani, o parte din atenţia şi timpul meu mi-au fost captate de informatică. Am intrat la un liceu de prestigiu. O perioada am agăţat magia în cui şi am devenit olimpic la matematică şi informatică. Am fost atins de magia „uitării” şi până în clasa a doisprezecea nu am mai atins trucurile. Dar într-o bună zi, mă uităm la TV şi l-am văzut pe David Blaine, un magician devenit celebru mulţumită stilului unic şi simplu al sau, în care lasă magia să vorbească de la sine. Am fost pur şi simplu fermecat. Într-o secundă, mi-a revenit în sânge magia şi am început trucuri mult mai noi şi mai impresionante. Mi-am intrat din nou în mână, şi în jumătate de an de repetat 6-8 ore pe zi am depăşit de departe stadiul la care eram în adolescenţă. Am început să le fac prietenilor şi cunoscuţilor numerele moderne pe care le învăţasem şi le-am urmărit reacţiile. Erau foarte bune, de uimire totală uneori şi asta mi-a dat încredere că pot merge mai departe.
A apărut inevitabil întrebarea: oare se poate trăi din magie? Răspunsul avea să vină la scurt timp, întrucât am fost contactat pentru primul spectacol plătit. Era prima experienţă de acest gen, în care am avut un public mai mare decât eram obişnuit. Am realizat că într-adevăr, se poate trăi din această pasiune şi cu fiecare show la care participam, am îmbunătăţit mereu ceva: trucurile, glumelele, prezentarea. Soarta m-a făcut că eu să devin, la un moment, dat sprijinul familiei mele şi să îi întreţin pe toţi din spectacole de magie. Dar cu susţinerea şi iubirea familiei, viaţă a fost bună cu mine şi am revenit pe făgaşul normal al lucrurilor, când făceam magie de plăcere, fără să fiu obligat de circumstanţe.
Spectacolele continuau, dar pentru că îmi doream să fiu cunoscut de mai mulţi oameni, nu doar de cei pe care îi întâlneam la spectacole, m-am înscris la “Românii Au Talent”. În primul sezon am participat la preselecţii, dar deşi am primit 3 de da, nu am fost difuzat pe post. Un an mai târziu, am participat din nou, iar trucurile mele i-au făcut pe cei din juriu să mă aleagă. Am ajuns în semifinală, unde am spus povestea mea, comprimată într-un truc. Era acelaşi truc pe care îl făcuse magicianul din clasa a treia (poveste andra – verighetă) (http://www.mydas.ro/video/).
Milioane de telespectatori m-au văzut atunci şi ofertele pentru spectacole au crescut semnificativ. M-am mutat în Bucureşti, unde am participat la seminarii şi întâlniri ale magicienilor, de la care am învăţat şi mai multe secrete. Se împlinesc deja 2 ani de când locuiesc în capitală şi deşi mă deplasez la evenimente în toată ţară, mă întoarc oricând cu plăcere acasă, atunci când timpul îmi permite.”
Credit foto: arhiva personală