Rukmini Callimachi, românca din echipa ziarului The New York Times care relatează despre Statul Islamic și Al-Qaida

Este singurul jurnalist român din echipa unuia dintre cele mai importante ziare din lume. Rukmini Callimachi coordonează investigații pe teme de terorism la prestigioasa publicație The New York Times și este multiplu  nominalizată la Premiul Pulitzer și câștigătoare a altor premii din industrie. S-a născut în București, iar la vârsta de 5 ani a plecat din România, împreună cu familia. A studiat la Dartmouth College în SUA și a urmat masterul la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Timp de zece ani a fost corespondent Associated Press și a coordonat echipe de jurnaliști în Africa, iar din 2014 are biroul la New York. Îl are în teorie, pentru că practic ea este mai mult plecată: în Irak, în Siria și în alte locuri periculoase din lume, amenințate de grupările teroriste ISIS și Al-Qaida.

Rukmini, articolele tale au ca temă terorismul. Ești o femeie foarte curajoasă sau mai ales pasionată?
Nu cred că sunt mai curajoasă decât cei din jur, dar îmi place foarte mult ce fac. Jurnalismul este o chemare la care răspunzi pentru că asta simți că dorești să faci. Nu este o carieră pe care o alegi să te îmbogățești.

Cum ai început să scrii despre terorism?
Lucram la Associated Press și în 2013 tocmai acoperisem relatările de război din Mali, unde o celulă Al-Qaida ocupase zona nordică a statului, o bucată egală ca mărime cu Afganistan. Totul fusese controlat de Al-Qaida. Militarii francezi au intreprins o operațiune prin care să elibereze zona și eu am fost alături de grupul de specialiști care s-au dus în Timbuktu, imediat după ce francezii au îndeplinit misiunea de eliberare. Se întâmpla în ianuarie 2013. Iar acolo, în locurile unde oamenii zonei au știut că fuseseră ocupate de Al-Qaida, m-am dus și am găsit mii și mii de documente lăsate de celula aceasta. Așa a început un proiect care, pentru mine, a durat practic un an. Am avut de tradus toate acele hârtii scrise în limba arabă, cu ajutorul unui traducător, și am descoperit informații foarte interesante, în ceea ce a devenit un fel de comoară de documente.

Ce ai descoperit?
În primul rând am găsit corespondențe între Al-Qaida centrală, situată în Yemen, cu celula din Mali. Apoi am descoperit și lucruri caraghioase. De exemplu, am găsit o scrisoare de la un șef care se plângea de Mokhtar Belmokhtar – teroristul despre care se crede că este și în spatele atacului de la Radisson Blue Hotel din Bamako, Mali, din noiembrie 2015 – că era arogant, nu asculta ordine, era ca un fel de prima donna și că nu voia să raporteze la timp cheltuielile lunare pe care le făcea. Îți dai seama? Asta discutau doi teroriști. Eu credeam că indivizii ăștia stau în peșteri și ei de fapt sunt mult mai sofisticați decât am crede și mult mai aproape de noi decât credem.

Am obținut premiul ”Maria Grazia Cutuli” denumit astfel în memoria jurnalistei de la Corriere della Serra, care a fost ucisă de talibani.

Articolele tale au fost și premiate. Ești prima jurnalistă în istoria de 75 de ani a Overseas Press Club care a câștigat premiile Hal Boyle și Bob Considine în același an (2014). De asemenea, seria de articole „Underwriting Jihad”, prin care ai arătat cum răscumpărările achitate de guvernele din Europa au devenit o sursă importantă de finanțare pentru Al-Qaida, ți-a adus premiul George Polk. Care este cea mai recentă recunoaștere?
În luna decembrie 2015 am obținut un premiu intern la The New York Times, jurnalistul desemnat fiind ales de publisherul ziarului. Iar în octombrie 2015, am fost premiată în Italia, în Sicilia, pentru articolul pe care l-am scris despre ororile comise de Statul Islamic. Mi s-a înmânat premiul internațional ”Maria Grazia Cutuli”, după numele jurnalistei de la Corriere della Serra, care a fost omorâtă de talibani, în Afganistan, în anul 2001. Este un premiu foarte cunoscut în Italia, care pentru mine a contat foarte mult, deoarece este acordat de familia ei, iar cei care mi-au dăruit acest premiu au fost fratele și sora fostei jurnaliste. Ceremonia a început în dimineața când ar fi fost ziua ei de naștere, cu o incursiune la micul cimitir din Sicilia unde este înmormântată. A fost impresionant. Mai ales că, atunci când a murit, Maria avea vârsta mea.

Ai fost nominalizată de două ori și la prestigiosul premiu Pulizer. A treia oară va fi cu noroc?
Orice ziarist ar spera acest lucru, însă eu cred că este important să nu îți faci profesia pentru premii. Da, este o recunoaștere a meritelor, dar nu îmi orientez munca pentru obiectivul acesta. Munca de jurnalist este să fii martor la evenimentele zilei și întotdeauna îmi amintesc asta.

FBI a venit la mine în urmă cu câteva săptămâni, după ce am primit amenințări de la Statul Islamic.

Ai primit amenințări să nu publici o investigație?
Am primit amenințări după publicare. Și FBI a venit la mine în urmă cu câteva săptămâni, după ce au fost interceptate mesaje de la Statul Islamic, care ne-a publicat numele meu și pe cel al soțului meu pe internet, cu intenția de a instiga adepți să ne facă rău. Reacția a venit în urma articolului pe care l-am scris și publicat despre răpirile și violurile comise de ISIS în rândul fetițelor cu vârsta și de 12 ani pe care le transformau în sclave sexuale.

Soțul tău ce spune despre această situație? Nu îi este teamă pentru tine?
Bineînțeles că în general nu îi place, dar dacă suntem împreună, suntem pentru că înțelege cât de mult îmi place ceea ce fac și mă susține. Între timp s-a mutat cu mine la New York, ia lecții de engleză, pentru că este francez camerunez, și urmează să înceapă lucrul într-o companie americană. Lucrează într-un cu totul alt domeniu.

Ești singurul jurnalist român din echipa ziarului The New York Times. Cum este să lucrezi la unul dintre cele mai importante ziare din lume?
Înainte puteam să public și zece, douăzeci de articole și nu auzeam nimic de la cititori. Acum, la cea mai mică stire pe care o public primesc e-mail-uri cu mesaje, critici sau alte comentarii de la cei din jur. Și asta, desigur, pentru că este unul dintre cele mai citite ziare din America și din întreaga lume.

După atacul terorist de la Bataclan, din Paris, am avut zile haotice.

Care e ritmul de lucru?
Sunt zile în care am programul lejer și alte zile haotice, cum au fost cele de după 13 noiembrie, când a avut loc atacut terorist de la Bataclan, din Paris (n.a.:140 de oameni au fost ucişi şi 200 au fost răniţi). Atunci am plecat imediat în Franța și am stat două săptămâni, una la Paris și una la Bruxelles (Belgia), iar după întoarcerea la New York am avut o săptămână liberă. În general, dacă sunt acasă încep la 9 dimineața și stau la birou până la 6-7 seara. Când sunt plecată ritmul este diferit. Programul este dictat de interviuri, în funcție de când au timp să se vadă cu mine oamenii pe care doresc să îi intervievez.

Se poate spune că în Irak este al doilea birou al tău?
În 2015 cam așa a fost. Nu știu dacă voi continua tot pe drumul acesta, dar este interesant că în locuri ca Erbil și Dohuk, două orașe foarte securizate, se poate circula liber. Eu am folosit taxiuri aproape în fiecare zi și de acolo am acces foarte repede la taberele de refugiați unde vin oameni care au reușit să scape din zonele controlate de Statul Islamic. Desigur, s-a întâmplat să merg și în zone mai periculoase, în noiembrie am fost în Cetatea de Sinjar, un teritoriu pe care venise o coaliție irakiană și alta kurdă și atunci am fost într-o situația mult mai dificilă.

În Mali, soldații veneau noaptea și luau localnici pe care apoi îi duceau în deșert și îi executau între dunele de nisip.

Care este satisfacția ta cea mai mare până la acest moment?
Cea mai mare mulțumire sufletească o am atunci când oamenii găsesc că prin articolul meu într-un fel se face dreptate. Pot să dau ca exemplu un articol realizat în Timbuktu, într-o perioadă când armata din Mali voia să depisteze teroriști, dar au făcut victime și printre localnici. Soldații veneau noaptea și luau oameni pe care apoi îi duceau în deșert și îi omorau între dunele de nisip. Localnicii constatau că dispăreau oameni dintre ei, dar erau atât de speriați încât le era frică să se ducă în deșert să verifice corpurile și mi-au cerut ajutorul. S-au gândit că eu, fiind jurnalist american, am alt statut și sunt mai în siguranță. Aproape 6 luni am căutat în repetate rânduri un bunic foarte iubit în comunitatea lui. Dispăruse în februarie 2013 și i-am dat de urmă în iulie, când un militar malian mi-a explicat unde ar putea fi îngropat. În final, cu ajutorul unui cioban am găsit. Am scris apoi un articol despre această poveste, iar fiul bâtrânului îmi mulțumește și în ziua de astăzi. Spune că dacă nu aș fi scris articolul, el nu ar fi aflat niciodată ce s-a întâmplat cu tatăl lui. Acestea sunt momentele care îmi dau satisfacție.

În România când ai fost cel mai recent?
Cel mai recent am fost în anul 2009, de Paște.

Și când ne vom revedea la București?
Acum, pentru că mama s-a mutat din nou în România, sunt șanse mari să vin în vacanță, la un moment dat, și deci să ne revedem.

Unde te va duce profesia în următoarea perioadă?
Urmează să plec din nou în Irak, voi veni și în Europa, iar apoi este posibil să merg în Turcia. Se anunță un început de an plin.

Credit foto: Facebook, DN Photo/Bobby Ellis, Twimg