Grigore Culian, un muzician ”evadat” din România comunistă, devenit jurnalist celebru în SUA

GRIGORE CULIAN a reuşit după o muncă asiduă, şi cu câte trei joburi în acelaşi timp, inclusiv spălător de vase sau şofer de taxi, să facă interviuri memorabile cu Hillary Clinton şi cu alte personalităţi mondiale, de primă clasă. Este unul dintre cei mai respectaţi jurnalişti români de peste Ocean, a câstigat premii, recunoaştere, iar recent a fost lansată o carte despre istoria ziarului pe care l-a înfiinţat în America. Vă invit să-l cunoaşteţi pe cel care mai întâi de toate este absolvent al Şcolii Populare de Artă din Bucureşti, secţia contrabas, şi a cântat în trupele pop de succes de dinainte de ’89, System şi Romanticii.

Te provoc la un exerciţiu de memorie… Cum ai trecut de la viaţa de artist în România la cea de jurnalist în Statele Unite?

Destul de uşor, fiindcă aceste două meserii au multe lucruri în comun: talent, onestitate, muncă. Nu ştiu cât talent am avut eu, îi las pe alţii să aprecieze, dar am fost întotdeauna onest şi am muncit din greu, atât ca muzician, cât şi ca jurnalist. Ştii, avantajul meu a fost acela că pe scenă nu poţi păcali pe nimeni. Acolo cânţi şi eşti aplaudat sau respins de public. Cam aşa se întâmplă şi ca jurnalist!

Cum era înainte de plecarea definitivă din ţară?

Aş fi ipocrit să mă plâng. Noi, muzicienii, nu trăiam rău nici în timpul comunismului. Problema era că am fost forţaţi să ne facem meseria după nişte repertorii aprobate în fiecare lună şi nu aveam voie să interpretăm piese străine, lucru greu de acceptat pentru artişti, care sunt cunoscuţi ca oameni liberi, uneori chiar nonconformişti.

1517618_560537654033719_130453220_n

Erai conştient că vei renunţa la ceva anume şi ce sperai să se întâmple?

Mă aşteptam la ce putea fi mai rău, adică să renunţ la muzică. Nu e uşor să ştergi cu buretele o carieră muzicală de peste 20 de ani, dar am avut, totuşi, noroc. Un muzician romano-american, Sandy Schwartz, care conducea o orchestră din New York, m-a chemat la o probă, i-a plăcut prestaţia mea şi mi-a dat de lucru câţiva ani. Asta  la început, când aveam mare nevoie de bani. Apoi el s-a mutat în Florida, veniturile mele au scăzut şi a trebuit să merg la “munca de jos”: chelner, şofer de taxi, de autobuz şcolar sau la o companie medicală. Eram însă bucuros că am putut supravieţui, mai ales că între timp îmi venise şi familia (soţia şi fiica), deci aveam mai multe responsabilităţi. Am mai cântat, însă, în weekend-uri, pentru a-mi completa veniturile.

Ce te-a motivat să faci acest pas riscant şi decisiv?

Cenzura din România, lipsa libertăţii de expresie (inclusiv în muzică) şi a oricăror perspective pentru fiica mea, Andreea Maria. Timpul avea să-mi dea dreptate, adică sa-mi confirme faptul că luasem cea mai bună decizie pentru mine şi familia mea.

Când ai plecat din România?

În februarie 1989, când am solicitat azil politic în Statele Unite. Mi s-a aprobat imediat cererea, dar numai după ce am fost verificat că nu am făcut parte din PCR.

Cum a decurs perioada de acomodare în SUA?

Nici mai uşor şi nici mai greu decât în cazul altor imigranţi. A trebuit să muncesc din greu, uneori şi trei slujbe, ca sa pun pâinea pe masă, cum se spune. Apoi mi-am reevaluat potenţialul şi mi-am făcut un plan de priorităţi: educaţie, schimbarea meseriei, adaptarea la sistemul în care am ales să trăiesc. Eram conştient că pot mai mult decât să conduc o maşină.

Cum ţi-a venit ideea şi cine te-a încurajat să înfiinţezi New York Magazin?

Lucrasem trei ani la cel mai vechi ziar românesc din America, Micro-Magazin. Mi-a plăcut mult ce făceam acolo. Din păcate, patroana ziarului, doamna Cătălina Luminiţa Ligi – un om excepţional, care m-a ajutat foarte mult – a murit la numai 46 de ani şi ziarul a dispărut. Fiica mea, Andreea, care atunci era studentă, mi-a propus să facem un ziar împreună şi am acceptat. Ştiam ce mă aşteaptă, dar entuziasmul ei m-a convins. Cât despre încercări, aş putea scrie o carte. Nu aveam bani, nu ştiam să folosesc computerul (noroc că Andreea ştia!), habar nu aveam ce înseamnă managementul unui ziar etc.. Aşa că m-am înscris la un curs de Publishing Management (plătit) la cotidianul The New York Times şi nu am lipsit de la niciun workshop sau conferinţă pe această temă. Acolo am învăţat ce înseamnă politica editorială a unei publicaţii, tehnica interviului, tehno-redactare etc.. Trebuia să ştiu toate aceste lucruri. Am scos primul număr de ziar fără să ştiu mai nimic. Tăiam coloanele cu foarfeca şi le puneam  pe o pagină iar, uneori, din cauza oboselii, le inversam şi nu se mai înţelegea nimic. Munceam 16-18 ore în fiecare zi şi nu aveam nici sărbători, nici viaţă de familie, dar o aveam pe Andreea de partea mea. Iar soţia mea s-a alăturat şi ea acestui efort când a văzut că nu era cale de întors şi ziarul începuse să meargă destul de bine. Adică reuşeam să acopăr cheltuielile şi să fac un mic profit fără să investesc mai nimic.

Ai câştigat premii (”cel mai bun editorial”, doi ani consecutiv din partea NARPA – Asociaţia Jurnaliştilor Români din America de Nord), iar recent a fost lansată o carte despre istoria ziarului pe care l-ai înfiinţat. Ai visat la tot acest parcurs?

Respectul ţi-l câştigi prin ceea ce faci ca jurnalist şi ca om. Probabil că mi-am făcut bine meseria şi oamenii mi-au apreciat munca. Cartea este însă bucuria mea cea mai mare, fiind prima lucrare  de acest gen în toata istoria presei Exilului Românesc. Trebuie să-i mulţumesc pe această cale doamnei Doina Uricariu, directoarea ICR NY (Institutului Cultural Român din New York), care a organizat o lansare de mare ţinută, dar “creierul” acestui proiect jurnalistic a fost prof. univ. dr. Aurel Sasu, fără de care nu ar fi fost posibilă apariţia volumului. Mulţumiri şi soţilor Liliana şi Doru George Burlacu, editorii cărţii, dar şi editurii “Eikon” din Cluj-Napoca. Această echipă a produs o carte de referinţă şi i-am încurajat pe colegii mei din străinătate să se gândească la o lucrare asemănătoare. Astfel de volume vor deschide drumul spre o istorie a presei românesti din străinătate.

Cu Marian NARPA
Cu Marian Petruța, președintele NARPA (Asociaţia Jurnaliştilor Români din America de NordAsociaţia Jurnaliştilor Români din America de Nord)

 

524429_10201802030473005_689900444_n
“New York Magazin – istoria adnotată a unei publicaţii româneşti (1997-2012)”
1280877_10201873585221829_1089527370_n
cu dna. Doina Uricariu, directoarea ICRNY, şi cu fiica, Andreea, la lansarea cărţii

Care sunt cele mai de seamă experienţe cu care te mândreşti?

Sunt multe. Am realizat interviuri cu zeci de personalităţi de primă mărime din politică, sport sau cultură, români şi străini. Am să dau doar câteva nume: Hillary Rodham Clinton, senatorul Tom Lantos, preşedintele Emil Constantinescu, regretatul Constantin Ticu Dumitrescu (un mare prieten al meu), fostul premier Victor Ciorbea, maeştrii Gheorghe Zamfir şi Şerban Lupu, Johnny Răducanu (un prieten dispărut, cu care am avut privilegiul să susţin şi un concert la New York), Ştefan Hruşcă (de care mă leagă o prietenie de peste 30 de ani), Leonard Doroftei, Ilie Năstase, Lucian Bute, Simona Amânar, Cătălina Ponor şi mulţi alţii.

 

Cu Hillary Clinton
Grigore Culian alături de Hillary Clinton

În categoria ”mândrii” incluzi şi parcursul fiicei tale?

Fiica mea, Andreea Maria Culian, a fost prioritatea mea întotdeauna, iar rezultatele ei mă fac să fiu mândru că sunt român. A absolvit liceul în SUA, apoi New York University, unde a obţinut şi un master în Afaceri Globale. A fost prima româncă acceptată ca internă la Departamentul de Stat al SUA, iar acum este manager la o instituţie americană de vârf: World Resources Institute din Washington, DC. Parcursul ei excepţional ar bucura orice părinte, mai ales că şi-a plătit studiile din munca ei (peste 200.000 de dolari!). Ea este cea mai mare realizare din viaţa mea.

unnamed
cu fiica, Andreea, dupa masterat la New York University

Care dintre personalităţile pe care le-ai cunoscut te-au impresionat în mod deosebit?

Numai două persoane m-au făcut să plâng prin prestaţiile lor de excepţie: Leonard Doroftei şi Ştefan Hruşcă. Pe “Moşul” Doroftei l-am cunoscut la primele lui meciuri şi l-am sprijinit cât şi cum am putut. Nu am lipsit de la nicio gală, iar când a cucerit centura cu diamante mi s-a tăiat respiraţia şi am izbucnit în lacrimi. Omul acesta a avut o voinţă ieşită din comun, impresionându-i chiar şi pe celebrii comentatori de box Larry Merchant şi Jim Lampley, doi oameni care au văzut multe în viaţa lor pe ringul de box. Lacrimi în ochi am avut şi la concertul cu Ştefan Hruşcă, organizat de mine pe 28 decembrie 2013 la New York. Cred că Ştefan este un artist unic. Mesajul colindelor româneşti cântate de el este atât de puternic emoţional, încât am văzut aproape o jumătate dintre oamenii din sală plângând, dar plecând acasă mai fericiţi!

Cu Stefan Hrusca dupa concert
cu prietenul Ştefan Hruşcă
Cu Leonard Doroftei
Cu Leonard Doroftei

Sunt momente când îţi imaginezi cum ar fi fost viaţa ta dacă rămâneai în România? 

Mie îmi place să mă gândesc la viitor. Şi viitorul meu este în America, ţara care mi-a întins o mână pe vremea când România nu a ştiut să mă ţină la pieptul ei. Mă doare să spun asta, dar mă bucur că pot să-mi reprezint onorabil ţara de origine, prin ceea ce fac aici. Două ziare importante – The Daily News şi The Wall Street Journal – au publicat câte o jumătate de pagină despre activitatea mea jurnalistică şi cred că România are numai de câştigat de pe urma realizărilor mele în America. De fapt, de câte ori sunt întrebat de unde vin, răspund: “din cea mai frumoasă ţară din lume, România”!

WSJ2

WSJ1

Te simţi norocos?

Da, am fost şi sunt foarte norocos. E un privilegiu să conduci o publicaţie în limba română de la mii de kilometri de ţară, dar ai şi multe responsabilităţi. Apoi, cum aş putea să spun că nu sunt norocos când fiica mea a ajuns acolo unde este acum?!

Cum se vede România de peste Ocean?

Aşa cum este ea, cu bune şi cu rele. Îmi pare însă rău că e condusă de 24 de ani de nişte oameni care nu o iubesc, nu iubesc acest popor atât de bun şi de talentat. Dragostea declanşează energii greu de imaginat, dar oamenii politici din România nu ştiu să iubească. Atât de puţine lucruri ar trebui schimbate pentru ca românii să fie fericiţi şi chiar merită asta.

Ţi-ar plăcea să revezi Bucureştiul?

Eu sunt bucureştean, aşa că mi-aş dori să revin în locul unde m-am născut, unde am învăţat să merg, să vorbesc, să scriu şi să citesc. Activitatea la ziar mă ţine însă la New York. Sper să găsesc timp să revin în ţară şi să-mi revăd rudele, prietenii sau foştii colegi de şcoală.

Care este cea mai îndrăzneaţă dorinţă pe care o ai pentru acest an?

Să fiu sănătos. Nu e o dorinţă îndrăzneaţă sau măreaţă, dar mie mi se pare cea mai importantă. Sănătate le doresc şi românilor din ţară, “că restul le-om duce toate, de e pace sau război”!


More from Corina Stoicescu

I Sea the Future of Food. Nutrition trend in 2018 + 5 health benefits

Finding the balance between eating healthily and sacrificing your favourite foods can...
Read More

4 Comments

  • un interviu foarte bun! felicitari! asemenea oameni merita promovati, nicidecum prostii lui creanga ajunsi din cotetul cu pasari in studiourile de televiziune pentru divorturi si casatorii cu hoti ajunsi miliardari. Bravo Corina! Esti esenta tare si in frumusete si in ceea ce scrii.

  • Foarte tare! Felicitări lui pentru tot ce a realizat, felicitări fiicei sale și felicitări ție că îi găsești pe acești oameni despre care merită cu adevărat să scrii! Great job!!! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.