Sunt foarte încântată că renumitul violonist Alexandru Tomescu, în ciuda programului încărcat, a acceptat să acorde un interviu pentru cititorii blogului Esenţă tare. Îl apreciez extraordinar de mult pe acest artist, atât pentru talentul său, cât şi pentru modestia de care a dat permanent dovadă. El este cel care şi-a câştigat dreptul de a cânta la una dintre nepreţuitele viori Stradivarius, care a fost timp de 30 de ani în posesia celebrului muzician Ion Voicu, apoi a revenit statului român.
Dacă apreciaţi oamenii de valoare, muzica şi spectacolele probabil veţi parcurge rândurile următoare cu acelaşi entuziasm ca şi mine.
Care este prima amintire pe care o aveţi legată de muzică?
Bach cântat de Dinu Lipatti – celebrul recital de la Besancon, un recital pe care l-a încheiat cu un coral “Jesus Bleibet Meine Freude” aranjat pentru pian de Busoni. Părinţii mei aveau un magnetofon. Ţin minte mirosul înţepător al substanţei cu care curăţau capul care citea banda magnetică, fâsâitul inimitabil… Era cu mult înainte ca eu să fi avut vreun gând de a fi vreodată muzician.
Aţi studiat şi vioara şi pianul. Totuşi, ce v-a fascinat mai mult la vioară?
Aş putea spune că iubesc foarte mult şi pianul. Este vorba desigur despre un instrument foarte diferit şi care totuşi face o pereche inegalabilă cu vioara. George Enescu spunea că atunci când s-a apucat serios să studieze pianul (era deja violonist) s-a simţit ca un om care primeşte un pahar cu apă, după o rătăcire îndelungă prin deşert. Pentru mine a fost invers: am început să studiez pianul la 5 ani şi la 6 ani m-am apucat de vioară. Cred că am traversat deşertul în celălalt sens.
Vioara este instrumentul în care mă regăsesc în totalitate. Nu aş putea să trăiesc fără ea. Este greu să singularizez o calitate care să mă fascineze: sunetul care poate îmbrăca o infinitate de nuanţe, perfecţiunea formei, plăcerea de a simţi la propriu cum vibrează coarda şi lemnul viorii, senzaţia că intri într-un lanţ de violonişti ce se întinde poate cu multe secole înaintea ta şi poate va merge încă cel puţin pe atât mai departe.
”Trăiri magice şi de libertate absolută am trăit şi la Carnegie Hall la New York şi la Dumbrăveni”
Aţi avut spectacole în toată lumea. Pe care le consideraţi absolut memorabile?
Să ştiţi că nu consider memorabile acele concerte care au avut loc în săli celebre, adevărate cărţi de vizită ale lumii muzicale. Îmi sunt mult mai aproape de suflet acele seri în care am simţit că s-a creat acea legatură magică între mine şi public, seri în care am simţit libertatea absolută pe care ţi-o conferă muzica. Astfel de trăiri am avut şi la Carnegie Hall la New York şi la Dumbrăveni. Sala, ambalajul nu are atât de mare importanţă pe cât au oamenii. Ei sunt cei care canalizează energiile şi le trimit mai departe.
Se întâmplă să aveţi trac pe scenă?
Sigur că trăiesc o mulţime de emoţii pe scenă. Ele sunt mult mai intense şi mai puternice decât cele din viaţa de zi cu zi. Dacă nu ar fi aşa, cred că nu aş avea ce căuta acolo. Cred că un artist trebuie să se suie pe scenă în momentul în care simte că a atins un prea plin de emoţii, de trăiri, prea plin care se cere neapărat împărtăşit publicului. Tracul, în sensul lui negativ, de emoţie ce te poate bloca, l-am depăşit. Este mult mai importantă şi mai puternică bucuria de a cânta.
În concerte simt că vioara trăieşte şi respiră cu adevărat
Prima dată când aţi cântat la Stradivarius v-a fost teamă să nu o zgâriaţi/scăpaţi, vioara costând câteva milioane de euro?
Nu, niciodată nu am avut o astfel de teamă atunci când cânt pe vioara Stradivarius. Atunci când o ţin pur şi simplu în mâini, ca pe un obiect de preţ – da! Dar în concerte nu mă gândesc nicio clipă la banii pe care îi valorează vioara. În acele momente simt că vioara trăieşte şi respiră cu adevărat. Pentru asta a şi fost creată: să fie cântat în concerte, în faţa a cât mai multor oameni.
Care sunt proiectele dv. curente?
Începutul de stagiune este foarte aglomerat: concertul de deschidere a Concursului George Enescu (concurs pe care l-am câştigat cu ani în urmă), festivalul RadiRo unde voi cânta concertul de Strauss alături de Orchestra Naţională Radio, apoi o sesiune de înregistrări în Germania, un turneu cu cvartetul Ad Libitum în Belgia şi Olanda, dar şi în Romania. Iar în decembrie voi reveni la New York, la Carnegie Hall, cu Integrala capriciilor de Paganini şi la Washington, la Kennedy Center. Din 2002 sunt solistul concertist permanent al Orchestrei Naţionale Radio, aşa că mă veţi putea asculta cu regularitate pe scena de concerte a Sălii Radio.
Pentru 2015 unul dintre cele mai importante proiecte va fi Turneul Stradivarius în care pregătesc încă de pe acum o surpriză publicului!
Aveţi sfaturi pentru tinerii care studiază muzica şi sunt la început de drum?
Nu-mi place să dau sfaturi, pentru că ar însemna că am ajuns la nişte lucruri imuabile şi indiscutabile. Ori în domeniul artei, al muzicii, totul este o continuă căutare, un experiment.
Unul din ingredientele fără de care nu se poate, indiferent ce am face în viaţă, este pasiunea. Ea este cea care ne poate alimenta cu o energie inepuizabilă.
Dar pentru cei care îşi doresc o carieră profesională în domeniul muzicii clasice?
Îmi permit să îl citez pe George Enescu (este o placă de marmură cu acest text, chiar la intrarea în liceul George Enescu din Bucureşti) – citez din memorie: “Tinerilor le-aş recomanda muncă, muncă şi iar muncă. Şi mai ales, multă modestie.” Ultima parte a citatului poate suna surprinzător în ziua de astăzi, dar cred că ascunde una din trăsăturile unui mare artist.
Care este marea dv. dorinţă?
Dacă aş dispune de puteri nelimitate mi-ar plăcea tare mult să pot aduce pace şi iubire peste tot. Ca violonist îmi doresc să am suficient timp la dispoziţie ca să pot duce la împlinire toate proiectele pe care le am în minte. Iar în plan personal mi-ar plăcea să pot fi mult mai mult timp alături de cei dragi.
Credit foto: arhiva personală.
